(return to fuzzy home?)

POVESTEA CALDICELELORMOLICELELOR

  de Claude Steiner

  Traducere de Elena Raicu

 

Odata ca niciodata, demult, tare demult,  au fost doi oameni,  Teodor si  Sofia, care traiau foarte fericiti impreuna cu Ionut si Anuca, cei doi copii ai lor.  Ca sa intelegeti mai bine cat erau de fericiti, trebuie neaparat sa va povestesc cum se traia la ei pe-atunci. Hipwoman

 De fiecare data cand aparea pe lume cate un copil, i se dadea  sa poarte pentru toata viata un saculet molicel. In acest saculet, de cate ori baga mana, gasea cate-o...  CaldiceaMolicea. Acestea aveau mare trecere, caci oricine le primea, se simtea cald, moale si placut in tot trupul si asta pentru mult timp.

 Pe vremea aceea era chiar usor sa primesti o CaldiceaMolicea.  Cand cineva ii ducea dorul, era de-ajuns sa se apropie de tine si sa-ti spuna: “Ce bine mi-ar prinde o CaldiceMolicea, imi dai, te rog, una?” Atunci numaidecat bagai mana in saculetul tau cel moale si scoteai o CaldiceaMolicea cat o manuta de copil. Si indata ce i-o asezai pe cap, pe umar sau pe genunchi, CaldiceauaMoliceaua crestea si crestea, se intindea numai zambet de placere la lumina zilei. Atunci omul acela simtea cum parca i se vara pe sub piele si cum ii incalzeste toate madularele.

 Oamenii cereau unii de la altii si isi imparteau fara grija ori sfiala CaldiceleMolicele. Caci la toti se gaseau din belsug. Si le daruiau, se-ntelege, fara plata. Peste tot vedeai stralucind cate una, de-aceea erau cu totii fericiti si sanatosi si se simteau caldicei si molicei mai tot timpul.

Insa nu toti erau asa. Caci mai traia prin acele locuri si o vrajitoare urata si intunecata la suflet. Rabdarea ei ajunsese la margini vazandu-i pe oameni fericiti. Intr-o zi mania i se aprinse de-a binelea cand baga de seama ca nimeni n-avea nevoie de leacurile ei pentru oameni bolnavi, tristi si rai ca ea. Si-ntr-o zi puse la cale un plan viclean prin care sa-i faca pe oameni sa-i cumpere leacurile.

  Asa se face ca intr-o buna dimineata, pe cand Sofia se juca fericita in curtea casei cu Anuca ei cea mititica si dragalasa, zgripturoaica se apropie de Teodor si ii sopti cu siretenie rece ca de gheata la ureche: “Baga bine de seama ce-ti spun, Teodore! Ia te uita ce de CaldiceleMolicele ii da Sofia celei mici! Daca o tine tot asa, tie ce-ti mai ramane? Cand vi se vor termina CaldiceleleMolicelele, ce vei face?!” 

Teodor se mira peste masura. Se-ntoarse iute si nitel infricosat catre vrajitoare: “Cum asa, vrajitoareo?! Ca eu doar de fiecare data cand  bag mana in sac, dau de cate una! Doar nu vrei sa spui ca ele se mai si ispravesc?!”

“Ba bine ca nu, si de-asta am venit, sa-ti deschid odata ochii! Nu exista pe lume sac fara fund! Si odata ce v-ati ispravit CaldiceleleMolicelele, va fi vai de voi!” Si incalecand pe matura ei de vrajitoare, se duse boscorodind si razand fara noima. 

Lui Teodor ii ramasese gandul la cele ce auzise de la scorpia de vrajitoare. Si incepu sa se uite pe furis de fiecare data cand Sofia dadea cate-o CaldiceaMolicea altora. I se strangea inima, caci tare mult ii placeau CaldiceleleMolicelele ei si tare n-ar fi vrut sa le vada pentru totdeauna risipite copiilor sau altora.

Era din ce in ce mai posomorat si mai preocupat. Se intrista de fiecare data cand cate o CaldiceaMolicea parasea sacul Sofiei si incepu chiar sa i se planga. Cum Sofia il iubea tare mult, de-atunci incolo dadea tot mai putine, ca sa pastreze cat mai multe pentru el.

Copiii bagara indata de seama acest lucru si intelesera ca nu e bine sa dai incoace si-ncolo CaldiceleMolicele ori de cate ori poftesti, ori ti se cere. Si devenira si ei foarte grijulii, tematori si chiar gelosi cand parintii lor dadeau altora CaldiceleMolicele. Incepura chiar sa faca scene si sa planga cand vedeau la altii cate o CaldiceaMolicea de-a lor. Si chiar daca mereu gaseau in saculetul lor CaldiceleMolicele ori de cate ori bagau mana dupa ele, se simteau tot mai vinovati ca le imparteau. Si asa se face ca devenira zgarciti si dadeau si ei tot mai putine.

Incet-incet planul vrajitoarei reusi. Daca inainte oamenii se adunau cate trei, patru sau cinci si isi imparteau intre ei CaldiceleMolicele fara nici o grija, acum ei apareau tot mai mult singuri, de teama sa nu se intalneasca cu careva care sa le ceara CaldiceleMolicele. Ba inca se ascundeau ca sa le pastreze numai si numai pentru ei. 

Insa asa mergand treburile, se simteau tot mai putin calzi si tot mai putin molicei. Zambeau din ce in ce mai putin, parca se uscau si se chirceau ducand dorul CaldicelelorMolicelelor, iar unii chiar mureau din cauza asta. Boala cuprindea pe tot mai multi, asa incat de disperare, ajunsera sa cumpere leacuri de la vrajitoare, cu toate ca nu le erau de vreun folos.

Pana si vrajitoarea trebui sa recunoasca cum ca nu era de gluma, situatia se agrava. Caci daca oamenii ar muri cu totii, cine i-ar mai cumpara leacurile, si-asa bune de nimic?  Asa ca puse la cale un alt plan.

Darui tuturor un sac foarte asemanator cu cel de CaldiceleMolicele. Numai ca pe cand cel primit la nastere era caldut, cel dat de vrajitoare era rece ca un sloi de gheata. In acest sac vrajitoarea cea rea puse ReciTepoasele. Acestea nu-i faceau pe oameni calzi si molicei ca mai inainte. Ba dimpotriva, ii facea reci, certareti si posaci. Insa si asa, ReciTepoasele tot erau ceva fata de nimic. Rau cu rau, dar mai rau fara rau. Ele macar ii opreau pe oameni sa se mai usuce pe picioare.

Asa ca, de-atunci incolo, cand cineva cerea altcuiva cate o CaldiceaMolicea, de frica sa nu-si ispraveasca rezerva, acela ii raspundea: “Nu-ti pot da o CaldiceaMolicea, n-ai vrea in schimb o ReceTepoasa?”

Cateodata, cand se intalneau doi oameni, fiecare avea in gand ca poate-poate de data asta va primi de la celalalt o CaldiceaMolicea. Da’ de unde! De frica sa nu ramana fara ele, deodata isi schimbau amandoi gandul si isi dadeau cate-o ReceTepoasa. Asa ca, precum bine va ganditi si socotiti, oamenii nu mai mureau, dar nici fericiti nu erau. Erau doar reci, certareti si tare, tare posaci.

Trebuie oare sa va mai spun ca vrajitoarea cea rea isi freca mainile de bucurie de cat de bine ii merge negotul ei siret?! Si ca de unde mai inainte CaldiceleleMolicelele erau toate la indemana si pentru toti, precum aerul, de-acum devenisera tot mai rare si mai pretioase?!

Nu-i de mirare ca bietii oameni erau in stare sa faca orice ca sa le aiba. Cine era mai lipsit de noroc in a-si gasi un partener mai larg la inima si mai cu dare de mana, trebuia sa munceasca din greu ca sa-si cumpere cand si cand si pe bani multi, se-ntelege, cate-o CaldiceaMolicea.

Unii devenira foarte avuti, strangeau si tot strangeau la CaldiceleMolicele, caci nu mai dadeau indarat nimanui. Ce faceau mai apoi? Le vindeau celor sarmani care si-ar fi dorit sa simta macar o clipa ca viata mai merita traita.

Se mai intampla ca unii luau ReciTepoase, care erau pe toate drumurile si pe degeaba, le puneau niscai fulgi si pene moi ca sa le acopere tepii si le ofereau drept CaldiceleMolicele. Dar falsurile astea, care semanau cu inlocuitorii de plastic, adusera si mai mari batai de cap. Pentru ca sa zicem ca se intalneau doua sau mai multe persoane si isi dadeau gratis falsurile. Dar asteptau sa se simta incalziti si buni ca inainte. Iar ei se simteau, de fapt, mai rau. Si-atunci chiar ca nu mai pricepeau nimica-nimicuta: se simteau si mai reci, si mai certareti, si mai tristi pentru ca nu mai aveau CaldiceleMolicele sau pentru ca tot schimbasera intre ei plastice de-astea deghizate in CaldiceleMolicele?! Si toata nenorocirea de pe capul lor era numai si numai din pricina vrajitoarei aleia care le varase in cap ideea ca vor ajunge la fundul sacului daca mai schimba cumva intre ei CaldiceleMolicele!

Dar sa vedeti cum o ia povestea la vale! Ca nu mult dupa aceea, poposi in locurile acelea cuprinse de mare nefericire o femeiusca vesela si plina de nuri. Parea ca n-a auzit in viata ei de vrajitoarea cea rea. Caci ce facea? Sa vezi si sa nu crezi! Impartea in dreapta si-n stanga la CaldiceleMolicele, de-i cereai ori nu. MaricicaMolicica, cum au inceput sa-i spuna, ti le aseza una-doua, ca in vremurile cele bune, pe cap, pe umeri ori pe genunchi. Unii se uitau chioras la ea si o criticau mai pe fata, mai in dos, cum ca i-ar strica pe copii. Ca-i invata adica sa fie risipitori si nechibzuiti cu CaldiceleleMolicelele. Copiii insa o iubeau tare mult, pentru ca in jurul ei era cald si bine si de-aceea faceau si ei ca ea. Imparteau CaldiceleMolicele cand si cui pofteau.

Cei mari nu s-au lasat cu una, cu doua. Au hotarat ca nu mai merge asa! Copiii astia vor ajunge sa-si risipeasca toata averea de CaldiceleMolicele. Sa se dea imediat o lege ca nimeni nu mai are voie sa-si imparta dupa bunul plac CaldiceleleMolicelele! Numai cine are permis in toata regula poate sa le imparta. Dar si atunci cu masura!

In ciuda acestei legi foarte aspre, copiii continuau sa-si daruiasca intre ei CaldiceleMolicele cand doreau si mai ales cand cineva le cerea. Si cum erau multi copii in acele locuri, cam tot atatia cati oameni mari, n-ar fi de mirare ca, intr-un tarziu, dreptatea sa fie de partea lor.

Oare cum se va termina povestea asta? Vor reusi cei mari sa isi impuna legea prudentei si a capatuirii prin economisirea CaldicelelorMolicelelor? Sau MaricicaMolicica si copiii ii vor convinge ca merita riscul sa creada ca vor avea mereu CaldiceleMolicele cat isi doresc?

Vor avea cei mari puterea sa creada? Sa creada ca acele vremuri fericite, de care si ei isi mai amintesc cateodata, mai pot exista cu adevarat?  Acelea in care CaldiceleleMolicelele erau  fara de numar pentru ca nimeni nu le numara?!

 (Claude Steiner 1969)

 return to fuzzy home